Implicații estetice pe termen lung asociate cu restaurările anterioare implantare

Cele mai multe studii și rapoarte de caz s-au concentrat asupra succesului și / sau eșecului restaurărilor sprijinite pe implanturi dentare în regiunile posterioare ale cavității orale, în vreme ce mai puține rapoarte au investigat performanța unor astfel de tratamente în segmentul estetic. Astăzi este recunoscut faptul că, pe lângă supraviețuirea implantului, atunci când se evaluează succesul sau eșecul în zona estetică se iau în considerare alți parametri ai stomatologiei implantare. Acestea includ numeroase evaluări ale pacientului și ale operatorului privind nivelul țesuturilor moi peri-implantare, nivelul protezei, zâmbetul subiectiv și aspectul estetic și modificările fonetice. Stomatologia implantară în zona estetică este extrem de dificilă datorită nu numai aspectului imediat postoperator, ci și posibilelor schimbări care ar putea apărea pe termen lung, cum ar fi recesia țesuturilor moi și dure, infraocluzia implanturilor unice adiacente dinților naturali, și dezvoltarea imprevizibilă a periimplantitei. Astfel, scopul acestui articol este de a identifica posibile complicații biologice pe termen lung care se pot dezvolta în jurul implantului dentar în zona estetică și de a discuta efectul acestora asupra deciziilor terapeutice.

În mod tradițional, realizarea unei restaurări estetice susținute dentar solicita din partea clinicienilor un nivel ridicat de excelență. Ulterior, când implanturile au fost încorporate în terapia de rutină, s-au impus și abilități profesionale calificate pentru rezultate chirurgicale și protetice optime. Numeroase argumente „pro și contra” pot fi atribuite ambelor opțiuni terapeutice din zona estetică – restaurări cu sprijin dentar sau implantar, decizia fiind influențată de o serie de variabile. Literatura științifică a succesului pe termen lung nu reușește să demonstreze o superioritate între cele două modalități. ²

Aproape toate studiile disponibile au examinat rata de supraviețuire a restaurărilor în regiunile posterioare. În plus, spre deosebire de acestea, evaluarea succesului sau eșecului în zona estetică nu se poate baza exclusiv pe obținerea osteointegrării și nici nu se poate limita la evaluarea ratelor de supraviețuire a dinților sau a implanturilor, sau a lipsei patologiei în jurul restaurării. Mai degrabă, trebuie să se refere în mod egal la factori suplimentari, cum ar fi aspectul țesuturilor dure și moi și modificările faciale ale scheletului ce pot apărea în timp și care afectează estetica.

Schimbările adverse, în special în jurul implanturilor, pot fi problematice pentru clinicieni, îndeosebi pentru cei mai puțin experimentați în a gestiona corect aceste complicații. În cadrul unei recenzii, Fuentealba și Jofre au prezentat în detaliu eșecurile estetice comune restaurărilor implantare, concluzionând că înainte de a practica terapia estetică, fiecare clinician ar trebui să revizuiască toate aspectele tratamentului.³ Scopul acestui articol este de a discuta în mod specific modificările pe termen lung ce pot fi anticipate după plasarea restaurărilor implantare în zona estetică și factorii de risc esențiali pe care clinicienii ar trebui să îi ia în considerare în timpul planificării tratamentului pentru a ajuta la prevenirea unor consecințe nocive.

DEHISCENȚA ȚESUTULUI MOALE

Terapia cu implanturi în regiunea anterioară maxilară este sensibilă la tehnică. Diagnosticul corect, planificarea tratamentului și execuția adecvată pot reduce la minim rezultatele nefavorabile. Chiar și așa, pot apărea complicații pe termen lung. Unul dintre cei mai critici determinanți ai esteticii țesuturilor moi este nivelul apico-coronar al marginilor mucoasei bucale. O deplasare apicală a acestora și modificările conturului țesuturilor moi pot provoca un eșec estetic⁴; aproximativ 26% din cazuri prezintă dehiscența bucală a țesuturilor moi (soft-tissue dehiscence, STD) (fig. 1).⁵

Tratamentele STD în jurul implanturilor sunt mult mai complexe decât ale dinților. Țesuturile moi periimplantare au un aport redus de sânge, iar structura fibrelor diferă de cea a țesuturilor gingivale. S-au propus diferite tehnici de grefare a țesuturilor moi pentru tratarea STD în zona estetică, dar cu rezultate inconsistente. În prezent, nicio procedură previzibilă nu este recunoscută ca fiind una care obține acoperirea completă a dehiscenței implanturilor expuse. Adesea, îndepărtarea implantului urmată de reconstrucția crestei și o nouă implantare oferă un rezultat mai predictibil și un prognostic mai bun decât gestionarea țesuturilor moi pentru acoperirea implantului.⁶

Factori de risc și de protecție pentru dehiscența țesuturilor moi

S-a propus menținerea unei grosimi osoase de până la 2 mm pentru a susține nivelurile țesuturilor moi și pentru a preveni recesia acestora. Totodată, obținerea grosimii țesuturilor moi de cel puțin 2 mm s-a dovedit că păstrează nivelurile oaselor crestale în jurul implanturilor inserate la nivel osos.^9,10 Grosimea țesuturilor moi ajută, de asemenea, la mascarea transparenţei prin gingie a componentelor protetice și la apariția unor variații de culoare vizibile în comparație cu dinții naturali adiacenți.^11,12 În același timp, maximizarea volumului țesuturilor moi supracrestale în momentul implantării imediate îmbunătățește oportunitatea unei estetici stabile în timp. ¹³

Augmentarea țesuturilor poate juca un rol dramatic în minimizarea unor modificări fiziologice negative după extracție, indiferent dacă implanturile sunt plasate imediat sau într-o manieră întârziată.¹⁴ Din păcate, chiar și cu augmentare, pot surveni pierderea osoasă, recesia țesuturilor moi și complicațiile estetice.¹⁵ Faptul că un anumit grad de modificări negative vor apărea în jurul implanturilor plasate în regiunea anterioară i-a determinat pe cercetători și clinicieni să dezvolte noi tehnici, cum ar fi terapia de extracție parțială și tehnicile de scut alveolar.^16,17 Astfel de tehnici sunt eficiente; cu toate acestea, complicațiile nu sunt rare și nu toți dinții care necesită extracție sunt potriviți pentru aceste tipuri de abordări.

Se pot lua în considerare alte aspecte ale terapiei implantare pentru a atenua complicațiile menționate, cum ar fi diametrul platformei implantului, poziționarea într-o alveolă postextracțională sau într-o breșă edentată și contururile protetice. În mod ideal, un implant plasat în sextantul anterior nu trebuie să se apropie de peretele osos facial sau de dinții adiacenți, astfel încât să se adapteze la lățimea biologică din jurul implantului fără a provoca remodelarea osoasă la nivelul dintelui natural.

Recent, s-a introdus un nou design de implant cu o macrogeometrie hibridă, care prezintă o porțiune coronară mai îngustă pentru a menține distanțe mai mari între implant și dinte, și între implant și peretele facial¹⁸. Această oportunitate, ce oferă posibilitatea augmentării spațiilor alveolare periimplantare proximal și facial poate susține țesuturile moi, îmbunătățind rezultatele estetice.¹⁹ Menținerea unei distanțe orizontale mai mari între platforma implantului și țesuturile faciale ale unei alveole postextracționale s-a dovedit a avea ca rezultat o recesie facială semnificativ mai mică.²⁰ Studiile pe termen scurt au demonstrat că implanturile cu colet îngust au îmbunătățit rezultatele estetice pe o perioadă de 1 – 2 ani.^21-23

SCHIMBĂRI SCHELETALE ADIACENTE RESTAURĂRILOR IMPLANTARE UNIDENTARE

S-au publicat numeroase studii clinice privind schimbările scheletale și modificările osoase alveolare în jurul restaurărilor unidentare cu sprijin implantar în zona estetică efectuate la porci în creștere. Au fost publicate și rapoarte de caz umane, ^24-2 cu accent asupra pacienților tineri, majoritatea necesitând terapie implantară din cauza ageneziei congenitale sau a traumei. Un subiect controversat între medici a vizat dacă utilizarea implanturilor în cazul acestora este atitudinea corectă, și care este vârsta optimă de inserare considerând posibilele modificări ulterioare scheletale.

Implanturile devin anchilozate într-un mod identic cu cel în care se comportă un dinte avulsionat după reimplantarea tardivă.²⁸ Astfel de dinți anchilozați (precum și implanturile) nu se adaptează proceselor eruptive ale creșterii scheletale, dezvoltând infraocluzie cu afectarea severă a aspectului estetic al dintelui sau al restaurării ce va apărea mai scurtă decât dinții vecini care își continuă creșterea (fig. 2, 3). În plus, s-a observat o deschidere de contact interproximal între coroana anchilozată și cele naturale adiacente.

O serie de experimente in vivo ce au examinat implanturile osteointegrate la populații tinere au concluzionat că implanturile nu ar trebui plasate până când dentiția permanentă nu este complet eruptă, și nu înainte de finalizarea creșterii scheletale.²⁹ O astfel de recomandare a fost și mai accentuată atunci când a fost implicată zona estetică.

Investigațiile ulterioare ale riscului de infraocluzie în rândul adulților au arătat că modificări dimensionale scheletale semnificative, precum și erupția continuă a dinților, pot apărea și mai târziu în viață (fig. 4).³⁰ Prin urmare, au fost conduse studii ale cazurilor cu restaurări implantare unidentare la populații cu vârste diferite, pentru perioade variate de timp.

Thilander și colab. au observat, pe o perioadă de 8 ani, 15 cazuri de adolescenți cu coroane implantare unidentare, plasate în maxilarul anterior.²⁹ Ei au raportat lipsa pierderilor de implant, precum și un aspect estetic acceptabil la majoritatea subiecților la sfârșitul perioadei de observație; cu toate acestea, erupția dinților naturali adiacenți a continuat, generând infraocluzia coroanelor susținute de implant, precum și reducerea nivelului osos marginal în jurul unor dinți adiacenți implanturilor. Autorii au specificat că infraocluzia s-a consemnat în principal acolo unde contactul incisiv a fost absent, însemnând că o stabilitate bună a incisivilor este extrem de importantă înainte ca un implant să fie plasat în zona estetică.

În plus, autorii au urmărit nivelul coroanei susținute de implantul unidentar în zona incisivului superior în cazul a trei adulți și au observat infraocluzia după ani de la inserare, concluzionând că aceasta ar putea surveni și la vârsta adultă; în consecință, nicio vârstă cronologică nu poate fi considerată sigură în privința acestui fel de modificări scheletale.

În grupul adolescenților, principala discrepanță marginală verticală s-a produs în primii 3 ani care au corespuns creșterii corporale globale. Cu toate acestea, în cazul altor 10 pacienți, infraocluzia a continuat și în anii următori, în ciuda încetării creșterii corporale. Într-un raport de caz al lui Rossi și Andreasen, s-au demonstrat rezultate clinice și radiografice nefavorabile pe o perioadă de 15 ani după înlocuirea unidentară cu implanturi.²⁵ În plus față de discrepanța de 9 mm dintre coletul implantului și joncțiunea smalț-cement a incisivului central adiacent, autorii au identificat resorbția semnificativă a maxilarului pe versantul vestibular în timpul creșterii verticale a scheletului facial.

Pe baza constatărilor clinice în rândul populațiilor tinere, s-a sugerat că cel mai potrivit moment pentru plasarea implantului este vârsta la care creșterea facială scheletală este finalizată^31,32, ceea ce corespunde cu încetarea creșterii scheletice generale. Pe de altă parte, literatura ortodontică a relevat continuarea creșterii faciale de-a lungul vieții (fig. 4)³³ și, prin urmare, în prezent, se recunoaște că nu este certă nicio decizie cu privire la momentul potrivit pentru plasarea implanturilor în zona estetică, și că fiecare caz în parte trebuie discutat cu pacientul și/sau cu părinții, în cazul adolescenților.

Cele mai multe rapoarte de caz au discutat despre infraocluzia survenită în urma plasării coroanei unice susținute de implant la adolescenți și pacienți tineri. Cocchetto și colab. au demonstrat creșterea scheletului facial și după adolescență, continuând până la vârsta adultă.²⁷ Prin urmare, momentul terapiei estetice care include plasarea unui singur implant lângă dinții naturali ar trebui să fie atent analizat și discutat cu pacientul.

Într-o evaluare retrospectivă a coroanelor implantare în maxilarele anterioare ale pacienților adulți pe o perioadă de 20 ani, 73% dintre pacienții menționați au prezentat infraocluzie. Nu a existat nicio diferență statistică între grupurile mai tinere (<30) și cele mai înaintate în vârstă (> 30). Atunci când s-a evaluat percepția asupra problemei, cei mai mulți pacienți nu erau conștienți de schimbare sau nu prezentau niciun interes în schimbarea situației. Nu s-au identificat factori de risc predispozanți pentru această situație posibil frustrantă.³⁴

Mijiritsky și colab. au analizat literatura cu privire la acest subiect în rândul pacienților adolescenți și adulți și au încercat să evalueze efectul vârstei, sexului, formei feței, contactului ocluzal și al localizării implantului în maxilar asupra erupției dentare continue lângă coroanele sprijinite pe implant.³⁵ În studiul lor nu s-au formulat concluzii certe, în afară de confirmarea creșterii scheletului facial ce ar putea continua chiar și în al cincilea deceniu de viață; astfel, ar trebui să fie decizia clinicianului dacă să trateze astfel de cazuri și să ia în considerare posibilele consecințe.

Tratamentul infraocluziei dentare este provocator, prelungit și costisitor, devenind și mai complex atunci când este prezentă o linie ridicată a zâmbetului și/sau în cazurile cu fenotip gingival subțire. Prin urmare, prevenirea unor astfel de situații include în primul rând verificarea încetării creșterii scheletale, o evaluare amănunțită a liniei zâmbetului și examinarea stării parodontale a dinților adiacenți viitoarei restaurări implantare pentru a estima stabilitatea ulterioară a dinților.²⁹

PERIIMPLANTITA

Periimplantita este o boală inflamatorie ce afectează țesuturile din jurul implanturilor și care se caracterizează prin inflamația mucoasei și pierderea progresivă a osului de suport (fig. 5, 6).³⁶ O metaanaliză a estimat prevalența periimplantitei la 22%, crescând ca o funcție a timpului.³⁷ Un studiu recent a indicat că implanturile anterioare maxilare și mandibulare au înregistrat o prevalență a periimplantitei mai mare decât corespondentele posterioare³⁸; segmentul estetic devenind astfel o zonă de risc pentru succesul pe termen lung al implanturilor.

Aspectul clinic al defectelor periimplantitei poate varia și depinde de natura țesuturilor dure și moi din jurul implantului (de exemplu, fenotipul subțire sau gros), de severitatea resorbției osoase și gradul inflamației. În absența tratamentului, periimplantita progresează într-un model neliniar și accelerat.³⁶

În prezent, nu există un consens în ceea ce privește tratamentul periimplantitei. Terapia nechirurgicală s-a dovedit a fi ineficientă în prevenirea progresiei bolii, iar intervenția chirurgicală se recomandă pentru a stopa pierderea osoasă suplimentară.³⁹ Implantoplastia adjuvantă, grefarea osoasă sau ambele s-au dovedit a fi eficiente pe termen lung; cu toate acestea, deocamdată nu este stabilit potențialul beneficiu față de terapia chirurgicală convențională.^40,41 Succesul terapeutic al acestei afecțiuni este cel mult favorabil pe termen scurt, iar 75% din cazuri au rămas nerezolvate sau au recidivat după 5 ani.⁴² Mai mult, o recenzie sistematică și o metaanaliză care au evaluat eficiența augmentării osoase în regiunile cu periimplantită au arătat că recesiile mucoase semnificative au survenit pe o perioadă de urmărire de 12 luni după tratament.⁴³

Efectul terapiei chirurgicale asupra răspunsului postoperator al țesuturilor moi și recesiei marginale este esențial pentru rezultatul estetic final, în special la pacienții cu o linie înaltă a zâmbetului ce expune papilele interdentare și marginile gingivale. Până în prezent, niciun studiu nu a investigat în mod specific efectul tratamentului chirurgical al periimplantitei în zona estetică utilizând markeri subiectivi și centrați pe pacient. Doar rapoarte de caz au descris rezolvarea cu succes a inflamației și a regenerării osoase parțiale, dar cu rezultate estetice compromise.⁴⁴

Periimplantita severă dictează îndepărtarea implantului și retratarea locației. În majoritatea cazurilor, rezultă un defect osos rezidual sever ce necesită metode sofisticate cu scopul de a crea os adecvat pentru plasarea unui nou implant. Până în prezent, tratamentul defectelor osoase alveolare complexe, în special în zona estetică, rămâne o provocare.

Considerând complicațiile biologice, clinicienii ar trebui să considere și alternative la restaurările cu sprijin implantar în zona estetică. Acestea pot include restaurări susținute de dinți sau punți convenționale sau adezive. Punțile atașate adeziv cu rășină pe termen mediu și lung au prezentat rate de supraviețuire de 91,4% după 5 ani, respectiv de 82,9% după 10 ani.⁴⁵Aceste rezultate susțin utilizarea restaurărilor adezive ca alternativă previzibilă la restaurările implantare în zona estetică. Punțile anterioare au prezentat o rată de supraviețuire mai mare, zirconiul înregistrând o performanță mai bună decât cele pe aliaje metalice.

Fără îndoială, implanturile oferă o soluție excelentă pentru funcție și estetică dar implică o planificare și execuție extrem de precise, fără să se minimizeze riscurile considerabile pe termen lung. Trebuie acordată o atenție deosebită terapiei implantare în cazul pacienților tineri, deoarece repercusiunile pot fi ireversibile; de aceea, respectarea principiilor biologice este esențială pentru a reduce riscul ulterior de periimplantită.

Minimizarea riscului de periimplantită

Cel mai recunoscut agent etiologic al periimplantitei este placa bacteriană.³⁶ Pentru a reduce riscul inflamației, se impun măsuri eficiente de control al plăcii și respectarea unui program de întreținere personalizat.⁴⁶ Fumatul și diabetul necontrolat sunt, de asemenea, factori de risc sugerați pentru periimplantită, dar dovezile sunt încă neconcludente.³⁶

Unele considerente clinice înainte de terapia cu implanturi pot reduce, la rândul lor, riscul ulterior al periimplantitei. S-a dovedit că țesutul periimplantar cheratinizat gros și lat este mai puțin susceptibil la inflamație și pierdere osoasă.⁴⁷ În absența unor astfel de condiții favorabile, ar trebui indicată grefarea țesuturilor moi pentru a proteja osul crestal subiacent.

Proiectarea protetică este, de asemenea, importantă. Poziționarea tridimensională ghidată protetic a implantului poate facilita o restaurare igienizabilă. Restaurările fixate cu șuruburi elimină posibilitatea retenției de ciment ce inițiază procesul inflamator.⁴⁸

S-a constatat că pacienții afectați parodontal erau de două până la trei ori mai predispuși la periimplantită decât indivizii sănătoși³⁶. În astfel de cazuri, ar trebui considerate alternativele la restaurări implantare. Dacă se optează pentru tratamentul implantar, dovezile au arătat că un colet prelucrat sau o suprafață minim rugoasă prezintă o prevalență mai mică la periimplantită.⁴⁹

CONCLUZII

Complicațiile estetice pe termen lung provoacă în plus dezamăgirea pacientului. De aceea, când se planifică extracții în zona estetică, ar trebui discutate atent în prealabil cu pacientul și cu toți membrii echipei toate alternativele restauratorii, așteptările terapeutice și mai ales, posibilele modificări adverse pe termen lung. Capacitatea clinicianului de a preveni sau trata complicațiile estetice trebuie să primeze în procesul decizional. Înainte de elaborarea planului final de tratament trebuie incluse în ecuaţie riscul individual pentru periimplantită, fenotipul gingival, înălțimea liniei labiale în repaus și în timpul zâmbetului, precum și vârsta cronologică și scheletală.

Nu trebuie neglijate nici trăsăturile comportamentale, inclusiv obiceiurile parafuncționale și diferitele tulburări psihologice. Pacientul trebuie să completeze un consimțământ informat detaliat care să menționeze toate efectele secundare posibile. Dacă se selectează un tratament implantar, îmbunătățirea stării țesuturilor moi și dure și educarea pacientului vor fi benefice pentru rezultate estetice pe termen lung.

Fig. 1. Exemplu de recesie vestibulară a țesuturilor moi în zona estetică. Împreună cu o linie labială înaltă, provoacă o problemă estetică considerabilă.

Fig. 2. O pacientă adultă tânără beneficiase la vârsta de 20 ani de restaurarea unui incisiv lateral maxilar absent congenital. Zece ani mai târziu, restaurarea susținută de implant se afla în infraocluzie, datorită creșterii scheletale continue.

Fig. 3. Radiografia a obiectivat menținerea nivelului osos marginal al implantului.

Fig. 4. O pacientă de 35 ani, s-a prezentat cu incisivul central drept maxilar restaurat implantar posttraumatic. Imaginea înregistrată zece ani mai târziu obiectivează discrepanța față de marginea incizală a controlateralului din cauza creșterii scheletale continuate.

Fig. 5. O pacientă în vârstă de 35 ani, cu incisivul central drept pierdut posttraumatic, a fost restaurat cu un implant (imagine din ziua intervenției chirurgicale).

Fig. 6. Doisprezece ani de la inserarea implantului, se obiectivează infecție acută purulentă, fiind evidentă pierderea osoasă din cauza periimplantitei severe.

Originally published in Compendium, an AEGIS Publications Property. All rights reserved.

Long-Term Esthetic Complications Associated With Anterior Implant-Supported Restorations by Lior Shapira, DMD, PhD; Barry P. Levin, DMD; and Ayala Stabholz, DMD. Originally published in Compendium of Continuing Education in Dentistry 42(7) July/Aug 2021. © 2021 AEGIS Publications, LLC. All rights reserved. Reprinted with permission of the publishers.

Autori:

Lior Shapira, DMD, PhD; Betty and D. Walter Cohen Professor for Clinical Periodontal Research, Chair – Department of Periodontology, Hadassah Medical Center, Faculty of Dental Medicine, Hebrew University of Jerusalem, Jerusalem, Israel

Barry P. Levin, DMD; Clinical Associate Professor in Periodontology, University of Pennsylvania, Philadelphia Pennsylvania; Private Practice in Periodontology and Dental Implant Therapy, Jenkintown, Pennsylvania

Ayala Stabholz, DMD; Clinical Professor in Periodontology, Department of Periodontology, Hadassah Medical Center, Faculty of Dental Medicine, Hebrew University of Jerusalem, Jerusalem, Israel

Traducere și redactare: Lector Universitar Dr. Blanka Petcu

Verifică-ți cunoștințele acumulate după parcurgerea articolului prin rezolvarea CHESTIONARULUI următor:

1. O deplasare apicală a marginilor mucoasei bucale și modificările de contur ale țesuturilor moi pot provoca:

• a) eșec estetic;
• b) fenotip parodontal subțire;
• c) reducerea suportului osos;
• d) infraocluzie.

2. Ce grosime osoasă se recomandă a fi menținută pentru a susține nivelurile țesuturilor moi și pentru a preveni recesia acestora?

• a) de 0,5 mm;
• b) nu mai mult de 1 mm;
• c) de până la 2 mm;
• d) cel puțin 2,5 mm.

3. Menținerea unei distanțe orizontale mai mari între platforma implantului și țesuturile faciale ale unei alveole postextracționale are ca rezultat:

• a) o și mai mare recesie vestibulară, dar ușoară;
• b) o și mai mare recesie vestibulară, dar semnificativă;
• c) o mai mică recesie vestibulară, dar ușoară;
• d) o mai mică recesie vestibulară, dar semnificativă.

4. Asemenea unor dinți anchilozați, implanturile dentare nu se adaptează proceselor eruptive ale creșterii scheletale, dezvoltând:

• a) infraocluzie;
• b) dehiscența țesuturilor moi;
• c) o linie înaltă a zâmbetului;
• d) periimplantită.

5. Thilander și colab. au observat la adolescenți că infraocluzia s-a consemnat în principal acolo unde contactul incisiv a fost absent, însemnând că o stabilitate bună a incisivilor:

• a) nu este importantă înainte ca un implant să fie plasat în zona estetică;
• b) este importantă înainte ca un implant să fie plasat în zona estetică;
• c) va reduce modificările dimensionale scheletale;
• d) este necesară pentru a evita infraocluzia.

6. Literatura ortodontică a relevat continuarea creșterii faciale:

• a) doar până la vârsta de 15 ani;
• b) doar până la vârsta de 21 ani;
• c) doar până în a patra decadă a vieții;
• d) de-a lungul vieții.

7. Într-o evaluare retrospectivă a coroanelor implantare în maxilarele anterioare ale pacienților adulți pe o perioadă de 20 ani, s-a constat că:

• a) 25% dintre pacienți au prezentat eșecul implanturilor;
• b) 40% dintre pacienți au prezentat dehiscențe ale țesuturilor moi;
• c) 73% dintre pacienți au prezentat infraocluzie;
• d) 75% dintre pacienți au prezentat periimplantită.

8. Tratamentul infraocluziei dentare provocator, prelungit și costisitor, devenind și mai complex atunci când:

• a) este prezentă o linie joasă a zâmbetului;
• b) este prezentă o linie ridicată a zâmbetului;
• c) fenotipul gingival este gros;
• d) pacienții au vârsta sub 30 ani.

9. În prezent, consensul în ceea ce privește tratamentul periimplantitei constă în:

• a) debridare non-chirurgicală;
• b) debridare cu lambou și implantoplastie;
• c) debridare cu lambou și grefare osoasă;
• d) nu există un consens în acest sens.

10. Dacă se optează pentru tratamentul implantar în regiunea estetică, un colet prelucrat sau o suprafață minim rugoasă prezintă o prevalență mai mică la:

• a) eșecul implantar;
• b) complicații estetice;
• c) periimplantită;
• d) recesie gigivală.