Prima pagină » Interfața adezivă: componenta cheie a restaurărilor contemporane adezive

Interfața adezivă: componenta cheie a restaurărilor contemporane adezive

by admin
page56image22546672

Originally published in Compendium, an AEGIS Publications Property. All rights reserved.

Adhesive Interface: Key Component of Contemporary Bonded Restorations by Gary Alex, DMD. Originally published in Compendium of Continuing Education in Dentistry 41(9) Oct 2020. © 2020 AEGIS Publications, LLC. All rights reserved. Reprinted with permission of the publishers.

Despre autor:
Gary Alex, DMD
Private Practice, Huntington, New York; Accredited Member, American Academy of Cosmetic Dentistry;
Member, International Association for Dental Research

Articol publicat în Actualități Stomatologice nr. 88 / decembrie 2020
Traducere și redactare: Lector. Univ. Blanka Petcu

Dezvoltarea și evoluția din ultimele decenii a agenților adezivi de încredere pentru smalț și dentină a stimulat o schimbare de paradigmă în modul în care se practică stomatologia. Pentru a parafraza genialul chimist Dr. Byoung I. Suh, „pentru a fi student la stomatologie restauratoare, clinicianul trebuie să fie mai întâi un student al adeziunii.”1

O mare parte din ceea ce practică medicii dentiști astăzi se datorează capacității adezive a diverselor materiale restauratoare atât la suprafețe dentinare, cât și la cele de smalț într-un mod rezonabil de previzibil. De fapt, longevitatea și predictibilitatea multor (dacă nu chiar a celor mai multe) proceduri de restaurare actuale se bazează în totalitate pe capacitatea de a cupla diverse materiale la țesuturile dentare.

Sistemele adezive au progresat de la sistemele în mare parte ineficiente din anii 1970 și începutul anilor 1980 la sistemele cu gravare totală (gravare și clătire) relativ reușite și cele auto-gravante (gravare fără clătire) de astăzi. Deși adeziunea pe termen lung la suprafețele de smalț gravate cu acid fosforic s-a dovedit a fi extrem de fiabilă și previzibilă, adeziunea pe termen lung la dentină a fost considerabil mai problematică.

Acest lucru se datorează în principal diferențelor morfologice, histologice și compoziționale între cele două substraturi.2,3 Smalțul este un țesut dur nevital foarte cristalizat și foarte mineralizat, care este, în general, uniform în toată grosimea sa, în timp ce dentina este un substrat vital, dinamic și foarte variabil. Dentina superficială, medie și profundă poate varia semnificativ în ceea ce privește compoziția structurală, fizică și chimică. Dacă adăugăm conținutul relativ ridicat de apă și colagen al dentinei, rezultă o provocare semnificativă pentru obținerea unei aderențe consistente și fiabile pe termen lung la acest substrat.4

Succesul relativ al sistemelor adezive actuale poate fi atribuit nu doar chimiei îmbunătățite, ci unei mai bune înțelegeri a dinamicii dentinei, tehnicilor clinice superioare și utilizării selective a materialelor adjuvante (cum ar fi antimicrobienele) pentru a optimiza interacțiunea fizică / chimică și durabilitatea adezilor la dentină.

ÎNȚELEGEREA STRATULUI DE DETRITUS DENTINAR ȘI A CELUI HIBRID

Pentru a înțelege stomatologia adezivă, trebuie început cu smear layer.5,6 Stratul de detritus dentinar este reziduul rămas pe suprafața dentinei și a smalțului după ce instrumentarea rotativă este efectuată cu freze diamantate sau de carbură. Este un strat subțire amorf compus în mare parte din colagen degradat, bacterii și diverse resturi de dentină anorganică și smalț. Sistemele timpurii de adezivi au fost extrem de limitate și, în general, ineficiente, în parte deoarece se legau direct de smear layer și, prin urmare, erau limitate de rezistența lor de coeziune intrinsecă scăzută.7

La un moment dat, cercetătorii au recunoscut că stratul de reziduuri trebuie eliminat și / sau modificat și ocolit, astfel încât primerii și rășinile adezive să poată interacționa direct cu dentina. În cazul sistemelor adezive cu gravare totală, stratul cu detritusuri este dizolvat în esență cu acid fosforic și ulterior spălat în timpul etapei de clătire. În cazul sistemelor autogravante, se folosesc diverși primeri acizi și / sau agenți demineralizanți pentru a modifica, întrerupe și /sau solubiliza smear layer-ul cu scopul de a permite interacțiunea directă a adezivului cu substratul de dentină, chiar dacă resturile nu sunt spălate ca și în cazul sistemelor cu gravare totală.

Acizii și / sau primerii și agenții acizi de gravare utilizați fie cu sistemele adezive cu gravare totală, fie cu cele autogravante nu doar îndepărtează și / sau întrerup stratul de reziduuri, ci creează o zonă subțire de demineralizare, în care se expune o rețea de fibre de colagen infiltrate fie ulterior (gravare totală), fie concomitent (autogravare) cu diverși primeri și rășini funcționale, și cu rășini. Gradul și profunzimea demineralizării depind de tipul acidului utilizat, de concentrația acestuia și de durata aplicării.

Unul dintre obiectivele dezvoltării unei interfețe adezive de succes este infiltrarea completă și penetrarea prin această zonă bogată în colagen, demineralizată cu acid (indiferent de grosimea acesteia), cu diverși primeri și / sau rășini ce pot fi polimerizate ulterior prin mecanisme de priză chimică sau luminoasă. Acest strat subțire de dentină infiltrată cu rășină, care a fost descris pentru prima dată într-o lucrare clasică din 1982 de către Nakabayashi și colegii săi, este numit stratul hibrid (o zonă care nu este nici dentină, nici rășină, ci un amestec sau hibrid al celor două).8

Deși infiltrarea și interconectarea micromecanică a rășinii cu țesuturile dentare pare a fi mecanismul principal de adeziune atât la smalț, cât și la dentină, dovezi puternice sugerează că anumiți monomeri (cum ar fi 10-metacriloiloxidecil dihidrogen fosfatul [10-MDP]) interacționează chimic, prin legare ionică, la calciu și la hidroxiapatită.9-11 Stratul hibrid și prelungirile rășinice asociate formează un strat subțire superficial polimerizat atașat micromecanic și, în unele cazuri, chimic, care acționează ca bază pentru materialele de restaurare plasate ulterior și compatibile din punct de vedere chimic și pentru cimenturile rășinice.

CONSOLIDAREA VERIGII SLABE

Plasarea unei restaurări adezive este un lucru; a fi durabil în timp este cu totul altceva. Există numeroase substraturi și motive pentru care o interfață adezivă ar putea eșua. În cazul dentinei, aceasta include, dar nu se limitează la, microinfiltrații, nanoinfiltrații, hidroliza interfeței, penetrarea incompletă a primerilor / rășinilor prin dentina demineralizată acid, ocluzie, eroarea operatorului și / sau tehnică clinică incorectă, performanța slabă a produsului, polimerizare inadecvată, igienă orală deficitară și descompunerea enzimatică a interfeței adezive.12-16

Regretatul Dr. John Gwinnett, un academician, cercetător, dentist, mentor și profesor foarte respectat, și-a învățat elevii să se gândească la o restaurare adezivă ca la un lanț: o serie de verigi care, luate împreună, formează un ansamblu legat.17 La fel ca în cazul unui lanț, o restaurare adezivă este doar la fel de puternică și durabilă precum veriga sa cea mai slabă. În acest sens, orice se poate face pentru a consolida cea mai slabă verigă din lanț are potențialul de a îmbunătăți așteptările clinice pe termen lung ale restaurărilor adezive.

Un domeniu cheie în cercetarea adeziunii se concentrează astăzi pe utilizarea diferiților agenți chimici care inhibă enzimele proteolitice, cum ar fi metaloproteinazele matriciale (MMP) și catepsinele cisteinice.18,19 Aceste enzime, care sunt inerente dentinei și joacă un rol vital în timpul morfogenezei, devin latente după formarea dintelui. Cu toate acestea, ele pot deveni active din nou după folosirea primerilor acizi și a agenților gravanți pentru demineralizarea dentinei (și gravarea smalțului) în timpul protocolului adeziv. Odată activate, MMP-urile pot descompune matricea de colagen de susținere (o proteină) a stratului hibrid, slăbind astfel această verigă din lanțul de adeziune.

S-a demonstrat că soluțiile antimicrobiene, cum ar fi clorhexidina, gluteraldehida și clorura de benzalconiu, nu numai că sunt bactericide și acționează ca agenți de reumectare, dar inhibă și activitatea MMP. Din această cauză, mulți practicieni folosesc acum aceste produse în mod obișnuit în diferite puncte ale protocolului adeziv. În plus, unii producători încorporează antimicrobieni și inhibitori de MMP direct în formulele lor adezive. Într-adevăr, se efectuează masiv cercetări privind materialele și procesele chimice aferente ce vor îmbunătăți durabilitatea stratului hibrid și a interfeței adezive prin inhibarea enzimelor responsabile de proteoliză, precum și a materialelor care, odată polimerizate, devin bacteriostatice, cu mecanisme active de schimb ionic care, probabil, pot remineraliza și întări țesuturile dentare.20,21

ADEZIVII UNIVERSALI

Tendința ultimilor ani a fost nu doar simplificarea sistemelor adezive, ci și transformarea lor în instrumente „universale”. Producătorii afirmă în mod obișnuit că adezivii universali pot fi utilizați atât pentru plasarea restaurărilor directe, cât și a celor indirecte și sunt compatibili cu cimenturile pe bază de rășină auto-, fotopolimerizabile și cu polimerizare duală. De asemenea, aceștia susțin de obicei că adezivii universali pot fi folosiți nu numai pentru a se lega de dentină și smalț, ci ca primeri pe substraturi precum zirconia, metale nobile și neprețioase, compozite și diverse ceramice pe bază de silica. În principiu, acest lucru ar permite adeziunea pe aceste suprafețe fără a fi nevoie de primeri dedicați și aplicați separat, cum ar fi silanul și diverse produse comercializate ca primeri pentru metale și zirconia.

Întrebarea este dacă adezivii universali pot face cu adevărat toate lucrurile pe care producătorii le susțin că pot. În mod clar, trebuie să existe provocări practice și chimice semnificative în dezvoltarea unui produs atât de versatil, plasând toată substanța chimică necesară într-una sau chiar două flacoane, să aibă performanța conform revendicărilor și să rămână stabilă pentru o perioadă rezonabilă de timp.

Printre altele, utilizarea esterilor fosfatici precum 10-MDP a făcut posibilă apariția adezivilor universali. Monomerul 10-MDP (utilizat în majoritatea adezivilor universali) are multe atribute pozitive. Este un monomer funcțional amfifilic versatil cu un grup hidrofob de metacrilat la un capăt (capabil de adeziunea chimică la materiale restauratoare și cimenturi pe bază de metacrilat) și un grup de fosfat polar hidrofil la celălalt capăt (capabil de adeziunea chimică la țesuturile dentare, metale și zirconia).

Întrebarea nu este dacă adezivii universali sunt capabili să se lipească de substraturi precum zirconia, metale nobile și neprețioase, compozite și ceramică pe bază de silica (pentru că sunt), ci dacă sunt la fel de eficiente, atât inițial, cât și, mai important, în timp, precum primerii dedicați plasați separat? Există unele controverse în jurul acestei întrebări. Opiniile diferă de la un producător la altul și, în opinia autorului, este necesară o cercetare independentă obiectivă suplimentară înainte de a face recomandări definitive. În orice caz, adezivii universali, deși nu sunt perfecți, reprezintă o alegere simplificată și viabilă pentru procedurile dentare adezive.4,22

CONCLUZII

Gestionarea eficientă a interfeței adezive este esențială pentru plasarea previzibilă a restaurărilor adezive. Astfel, clinicianul trebuie să înțeleagă materialul plasat, substratul la care se face adeziunea și protocolul clinic utilizat. Fiecare sistem adeziv are idiosincrazii, puncte tari și puncte slabe. Într-adevăr, în stomatologia adezivă, operatorul, adică dentistul, poate fi cea mai mare variabilă dintre toate. Deși există multe sisteme adezive excelente și chimic solide, chiar și o chimie bună nu va depăși tehnica clinică slabă.

Pentru a maximiza performanța unui sistem adeziv, medicii stomatologi trebuie să acorde o atenție minuțioasă detaliilor, cum ar fi controlul și izolarea zonei de lucru, condiționarea și amorsarea corespunzătoare și evaporarea adecvată a solventului urmată de o fotopolimerizare adecvată. Cu cât mai mulți stomatologi știu despre agenții adezivi pe care îi folosesc pe țesuturile dentare și diferite materiale de restaurare, cu atât vor obține rezultate mai bune.

Deși nu este necesar să fii chimist, acei stomatologi care înțeleg conceptele și principiile fundamentale ale chimiei adezive au șanse mai mari de a obține rezultate consistente și previzibile.

Referințe bibliografice:
1. Suh BI. Principles of Adhesive Dentistry: A Theoretical and Clinical Guide for Dentists. Newtown, PA: AEGIS Publications, LLC; 2013.
2. Buonocore MG. A simple method of increasing the adhesion of acrylic filling to enamel surfaces. J Dent Res. 1955;34(6):849-853.
3. Buonocore MG, Matsui A, Gwinnett AJ. Penetration of resin dental materials into enamel surfaces with reference to bonding. Arch Oral Biol. 1968;13(1):61-70.
4. Alex G. Universal adhesives: the next evolution in adhesive dentistry? Compend Contin Educ Dent. 2015;36(1):15-26.
5. Gwinnett AJ. Smear layer: morphological considerations. Oper Dent Suppl. 1984;3:2-12.
6. Alex G. Is total-etch dead? Evidence suggests otherwise. Compend Contin Educ Dent. 2012;33(1):12-25.
7. Pashley DH. Smear layer: overview of structure and function. Proc Finn Dent Soc. 1992;88(suppl 1):215-224.
8. Nakabayashi N, Kojima K, Masuhara E. The promotion of adhesion by the infiltration of monomers into tooth substrates. J Biomed Mater Res. 1982;16(3):265-273.
9. Chen L, Suh BI, Brown D, Chen X. Bonding of primed zirconia ceramics: evidence of chemical bonding and improved bond strengths. Am J Dent. 2012;25(2):103-108.
10. Fukegawa D, Hayakawa S, Yoshida Y, et al. Chemical interaction of phosphoric acid ester with hydroxyapatite. J Dent Res. 2006;85(10):941-944.
11. Carriho E, Cardoso M, Ferreira MM, et al. 10-MDP based dental adhesives: adhesive interface characterization and adhesive stability-a systematic review. Materials (Basel). 2019;12(5):790.
12. De Munck J, Van Meerbeek B, Yoshida Y, et al. Four-year water degradation of total-etch adhesives bonded to dentin. J Dent Res. 2003;82(2):136-140.
13. Hashimoto M, Ito S, Tay FR, et al. Fluid movement across the resin-dentin interface during and after bonding. J Dent Res. 2004;83(11):843-848.
14. Tay FR, Pashley DH. Have dental adhesives become too hydrophilic? J Can Dent Assoc. 2003;69(11):726-731.
15. Tay FR, Pashley DH, Suh BI, et al. Single-step adhesives are permeable membranes. J Dent. 2002;30(7-8):371-382.
16. De Munck J, Van Landuyt K, Peumans M, et al. A critical review of the durability of adhesion to tooth tissue: methods and results. J Dent Res. 2005;84(2):118-132.
17. Gwinnett AJ. Bonding basics: what every clinician should know. Esthetic Dent Update. 1994;5:35-41.
18. Gendron R, Grenier D, Sorsa T, Mayrand D. Inhibition of the activities of matrix metalloproteinases 2, 8, and 9 by chlorhexidine. Clin Diagn Lab Immunol. 1999;6(3):437-439.
19. Scaffa PM, Vidal CM, Barros N, et al. Chlorhexidine inhibits the activity of dental cysteine cathepsins. J Dent Res. 2012;91(4):420-425.
20. Sauro S, Pashley DH, Strategies to stabilise dentine-bonded interfaces through remineralising operative approaches – state of the art. Int J Adhesion and Adhesives. 2016;69:39-57.
21. Profeta AC, Mannocci F, Foxton R, et al. Experimental etch-and-rinse adhesives doped with bioactive calcium silicate-based micro-fillers to generate therapeutic resin-dentin interfaces. Dent Mater. 2013;29(7):729-741.

Articole Similare