Prima pagină » Ghid de conduită pentru menținerea sau recuperarea integrității zonelor periimplantare

Ghid de conduită pentru menținerea sau recuperarea integrității zonelor periimplantare

by admin

Originally published in Compendium, an AEGIS Publications Property. All rights reserved.

Dental Implant Maintenance for the Oral Healthcare Team by Penny Hatzimanolakis, Dipl. DH, BDSc, MSc; Ioannis Tsourounakis, DDS, MSc, Cert. Perio; and Anastasia Kelekis-Cholakis, DMD, Dipl. Perio. Originally published in Compendium of Continuing Education in Dentistry 40(7) July/Aug 2019. ©2019 AEGIS Publications, LLC. All rights reserved. Reprinted with permission of the publishers.


Despre autori:

Penny Hatzimanolakis, Dipl. DH, BDSc, MSc

Clinical Associate Professor, Department of Oral Biological and Medical Sciences, University of British Columbia, Vancouver, British Columbia, Canada

Ioannis Tsourounakis, DDS, MSc, Cert. Perio

Part-time Clinical Instructor, Dr. Gerald Niznick College of Dentistry, University of Manitoba, Winnipeg, Manitoba, Canada; Private Practice, Winnipeg, Manitoba, Canada

Anastasia Kelekis-Cholakis, DMD, Dipl. Perio

Division Head of Periodontics and Director of Graduate Periodontal Program, Dr. Gerald Niznick College of Dentistry, University of Manitoba, Winnipeg, Manitoba, Canada


Articol publicat în Actualități Stomatologice nr. 83/sept. 2019

În vederea formulării unui protocol adecvat de conduită terapeutică privind profilaxia, diagnosticarea și terapia bolilor periimplantare, articolul de față trece în revistă anatomia țesuturilor din jurul implanturilor, examinează etiologia și factorii de risc pentru dezvoltarea afecțiunilor aferente și prezintă opțiunile de tratament, conservatoare și chirurgicale.


Planificarea, inserarea și restaurarea implanturilor sunt aspecte fundamentale pentru reușita terapiei implantare; dispensarizarea și întreținerea implanturilor constituie însă cheia pentru succesul pe termen lung1,2.

Caracteristici anatomice ale țesuturilor periimplantare

În pofida asemănării cu parodonțiul dentar, caracteristicile anatomice și funcțiile țesuturilor periimplantare prezintă diferențe structurale semnificative, în special prin prisma relației cu țesuturile înconjurătoare și atașamentul biologic.3 De origine greacă, termenul “peri” se traduce prin “în jurul” sau “îngrăditor”, astfel că țesuturile “periimplantare” includ suprafața din jurul implantului/bontului protetic. Această suprafață se divide într-o zonă de țesut moale – mucoasa periimplantară – ce se formează pe parcursul vindecării plăgii, și o alta de țesut dur, ce asigură atașamentul la suprafața implantului, generând astfel stabilitatea implantară.4

Mucoasa periimplantară aflată în contact cu implantul/bontul este deseori întâlnită sub termenul de lățime biologică, prezentând două regiuni: una coronară, acoperită de o barieră epitelială subțire, necheratinizată și epiteliul sulcular; și o regiune apicală destinată adeziunii țesutului conjunctiv și care se află în contact direct cu suprafața implantului/bontului, având grosimi ce variază între 1-2 mm.5 Deși mecanismul de atașare/căptușire a adeziunii epiteliale la suprafața implantului/bontului este discutabil,6 cheia este reprezentată de caracteristicile fragile și minimale ale țesuturilor periimplantare.

Însușirea diferențelor notabile dintre parodonțiul dinților naturali și țesuturile periimplantare este esențială pentru înțelegerea tiparului potențialelor procese distructive ce pot surveni pe parcurs. De exemplu, între numeroasele mănunchiuri de fibre gingivale și dento-alveolare de suport, nutriție și senzoriale asociate unui dinte natural și fibrele țesuturilor periimplantare există numai o ușoară similitudine.5

Astfel, în momentul selecției unui instrument utilizat fie pentru examinarea, fie pentru debridarea unui implant/bont protetic, trebuie avută în vedere biologia țesuturilor periimplantare, dar și dubla funcție de protejare atât a osului de suprafață, cât și a celui de suport al implantului. Orice instrument destinat mucoasei periimplantare trebuie să fie manevrat într-o manieră invazivă limitată, respectând grosimea minimă și caracterul delicat al atașamentului.7

Etiologia și microbiologia infecțiilor tisulare periimplantare

Asemenea etiologiei multifactoriale a bolii parodontale, afecțiunile periimplantare sunt susceptibile unor factori de risc comparabili. Evaluată prin prisma biologică, etiologia principală a infecției periimplantare comportă prezența unui biofilm oral bacterian matur. Expunerea constantă la microorganismele ce populează microbiomul oral stimulează mucoasa periimplantară, inclusiv puterea sa de adeziune biologică. Conform rezultatelor publicate de Tomasi și colab, bacteriile din jurul implanturilor expuse oral formează un biofilm bacterian divers, indiferent de profilul parodontal specific unui anume pacient.8

Microbiota orală, similar celorlalte bioame, reprezintă un ecosistem complex, probele de cultură orală identificând peste 700 specii bacteriene și nu numai.9 Particularitățile microbiotei orale individuale constau în relațiile de armonie și co-dependență între microorganismele comensale, simbiotice sau patogene,9 aspect esențial pentru menținerea stării de sănătate a țesuturilor dentare moi și dure. Când survine un dezechilibru, generat de exemplu de comunități microbiene disbiotice, se declanșează o reacție inflamatorie a gazdei, tradusă prin patologii microbiene, precum infecțiile periimplantare.9

O comunitate disbiotică poate induce boli prin intermediul unor agenți patogeni cheie, precum Porphyromonas gingivalis ce poate perturba o întreagă populație comensală și simbiotică. De exemplu, toate speciile, patogene sau nu, se pot organiza într-o comunitate disbiotică inflamatorie colectivă, cauzând procese distructive la nivelul țesuturilor periimplantare.

Biofilmele sănătoase sunt esențiale pentru starea de echilibru oral și de ansamblu. În general, practicienii sunt instruiți să elimine orice semn de biofilm bacterian, fie cu ajutorul instrumentarului manual, fie mecanic. Deși această abordare poate fi adecvată în cazul îndepărtării condițiilor nefavorabile sau pentru a împiedica trecerea spre o stare disbiotică, selectarea și manevrarea corespunzătoare a instrumentarului trebuie supusă unei judecăți profesionale temeinice, bazată pe evaluarea risc-beneficiu. Cu alte cuvinte, scopul principal avut în vedere trebuie să fie reprezentat de menajarea biologiei tisulare periimplantare, cu menținerea armonioasă a zonei implantare, în special la nivelul unui situs simbiotic implantar sănătos.

Standardul de aur pentru tratarea mucozitei periimplantare cu menținerea stării de sănătate a țesuturilor din jurul implanturilor rămâne cu siguranță instrumentarea mecanică;10 rămâne însă discutabilă metodologia ideală de îngrijire profesională în cabinet, și ulterior de igienizare individuală, la domiciliul pacientului.

Instrumentarea periimplantară adecvată

Instrumentele, fie manuale sau mecanice, trebuie să dizloce în mod adecvat depozitele microbiene fără să altereze integritatea suprafeței implantului, fără să degradeze biomaterialele sau țesuturile periimplantare. În prezent, instrumentele manuale destinate igienizării implanturilor dentare sunt fabricate din plastic, grafit, placate cu aur sau titan, sau integral din titan. Multe dintre acestea, disponibile separate sau sub formă de seturi, pot fi ascuțite și unele sunt prevăzute cu capete funcționale ce pot fi înlocuite.

În studiile de evaluare a modificărilor suprafeței implantare efectuate cu ajutorul laserului profilometric și al microscopului electronic de scanare (scanning electron microscope, SEM), titanul – un metal puternic biocompatibil – a relevat o deteriorare mai redusă a suprafeței topografice comparativ cu instrumentarul similar din plastic sau grafit.11,12 În consecință, companiile producătoare au dezvoltat și lansat o varietate de instrumente fabricate din titan, cu părțile active funcționale mai subțiri și cu rezistență crescută la tracțiunea impusă de dislocarea depozitelor de tartru sau a cimentului rezidual.

Vârfurile funcționale ale instrumentarului magnetostrictiv sau piezoelectric sunt fabricate din metal și prevăzute cu o varietate de folii de protecție, fiind esențiale în managementul biofilmului. În esență însă, ridică aceleași semne de îngrijorare cu privire la afectarea integrității suprafeței implantare, a bontului sau a reziduurilor, ca și cele manuale. În plus, chiar dacă amplitudinea joasă a vibrațiilor nu cauzează alterări de suprafață, poate fi insuficientă pentru curățarea adecvată.12

Pulverizarea cu aer și pudre puțin abrazive cum ar fi glicina sau eritritolul s-a dovedit a fi sigură și eficace pentru managementul biofilmului supra- și subgingival, fiind confortabilă pentru pacienți și, în plus, economisește timp.13 Leung și colab au evaluat discuri din titan, sablate cu nisip și gravate acid, inoculate cu placă dentară și incubate anaerob timp de 21 zile pentru a permite biofilmului să se matureze și să acopere complet suprafețele discurilor. Pudra de glicină aplicată cu ajutorul unui aparat de profilaxie a generat o suprafață implantară semnificativ decontaminată.14 Aceste rezultate se suprapun celor publicate de Cobb și colab, care au identificat eficacitatea și siguranța pudrei de glicină asupra biofilmului de la nivelul suprafațelor implantare și ale biomaterialelor componentelor protetice, în comparație cu utilizarea pudrelor de bicarbonat.15

Petersilka și colab au folosit microscopul pentru a evalua gradul de afectare a epiteliului gingival. Au înregistrat scoruri histologice pentru a cuantifica afectarea gingivală imediat, și apoi la 1-14 zile după instrumentarea manuală comparativ cu aplicarea pudrei de glicină. Grupul în care s-a utilizat glicina a înregistrat un scor de eroziune minoră, în timp ce specimenele cu instrumentare manuală pozitivă au demonstrat scoruri de eroziune moderată spre severă. La 14 zile de la instrumentarea manuală, toate grupurile au revenit la situația inițială, de bază.16

În prezent, sunt disponibile numeroase tipuri de suprafețe implantare (aspre, netede, titan, zirconiu) și variate materiale pentru bonturi și restaurări protetice (zirconiu, aur, porțelan). Expunerea filetelor implanturilor sau a suprafețelor bonturilor poate îngreuna manevrele terapeutice de dizlocare și îndepărtare a depozitelor dure de tartru sau de ciment rezidual. Dată fiind disponibilitatea multiplelor opțiuni de abordare, clinicienii trebuie să fie conștienți de un anume efect al instrumentării asupra suprafețelor implanturilor/bonturilor; întrebarea este, până la ce punct.

De aceea, în decizia de aplicare a unei metode și alegerea tipului de instrumentar trebuie să primeze starea țesutului periimplantar precum și orice etiologie contributivă. Scopul metodologiei trebuie să fie reprezentat de întreruperea biofilmului sau îndepărtarea depozitelor dure într-o manieră minim invazivă, cu respectarea concomitentă a biologiei țesuturilor periimplantare.

Indicatorii de risc

Mai ales în cazul pacienților cu parodontopatii, trebuie determinați și evaluați toți indicatorii de risc. Dat fiind faptul că boala parodontală nu se vindecă total, factorii de risc trebuie identificați, corectați și strict controlați tocmai prin analiza naturii patologice parodontale. Indicatorii infecțiilor periimplantare (mucozita periimplantară și periimplantita) consemnați în studiile conduse de către Heitz-Mayfield și Salvi includ acumularea de placă bacteriană, fumatul și radiațiile.10

Terapia consecventă – mai ales în fazele incipiente de afectare (mucozită) – este crucială în menținerea sănătății țesutului periimplantar, obiectivul fiind reprezentat de limitarea progresiei infecției spre periimplantită.10 Pacienții care nu respectă intervalul dispensarizărilor pentru igienizări (între 3-6 luni, în funcție de stadiul de afectare) prezintă o prevalență de 48% de a dezvolta mucozită (pe o perioadă de observație cuprinsă între 9-14 ani).10 O serie de recenzii sistematice a identificat parodontita din antecedente ca factor de risc pentru incidența crescută a complicațiilor biologice periimplantare.11 Mai mult, pacienții cu parodontită agresivă în istoricul dentar prezintă un risc accentuat pentru afecțiuni periimplantare și eșecul implantului.12

De asemenea, restaurările protetice implantare fixate prin cimentare cresc riscul de a induce boli periimplantare, deoarece cimentul rezidual poate retenționa placă bacteriană. În ciuda eforturilor de a elimina în totalitate reziduurile de ciment, acestea rămân frecvent localizate la limita dintre implant și complexul bont-coroană.13

Deficiențele țesutului moale periimplantar, precum lipsa de volum sau țesut cheratinizat, par să joace și acestea un rol în dezvoltarea afecțiunilor periimplantare. S-a demonstrat că implanturile cu țesut moale periimplantar afectat prezintă indici crescuți de placă dentară, index gingival și sângerare la sondare, fiind astfel supuse unui risc mai mare de pierdere osoasă și recesie gingivală.14

TRATAMENTUL AFECȚIUNILOR PERIIMPLANTARE

Optarea tot mai frecventă pentru terapia implantară determină, în consecință, o creștere a prevalenței complicațiilor periimplantare. Cauzele reacțiilor inflamatorii ale țesuturilor din jurul implanturilor includ: expunerea îndelungată la biofilmul bacterian, eșecul unor componente ale implantelor (fracturi ale implantului, neadaptarea sau adaptarea incorectă a bontului la implant, etc) sau entități patologice orale, cum ar fi granulomul periferic cu celule (gigante peripheral giant cell granulomas, PGCG). Cea mai recentă clasificare a condițiilor / bolilor periimplantare (tabelul 1)3 și conduita terapeutică aferentă (tabelul 2)17 au fost elaborate în 2017, în cadrul World Workshop.

Mucozita periimplantară

Obiectivul terapeutic principal al mucozitei periimplantare este reprezentat de eliminarea inflamației.18 Protocolul recomandat se concentrează în primul rând pe abilitatea individuală a pacientului de igienizare în jurul complexului implant–restaurare. Aceasta impune din partea clinicianului să verifice accesabilitatea zonei și să recomande metode auxiliare de control al biofilmului (fig. 1, 2). În al doilea rând, trebuie instituită terapia profesională, mecanică, urmată de evaluarea constantă și periodică. Tehnicile de igienizare la domiciliu trebuie atent explicate și monitorizate. Folosirea unui colorant de placă bacteriană pentru a evidenția zonele unde curățarea este ineficientă s-a dovedit a fi de succes în motivarea pacienților.19

Etapa de tratament non-chirurgical va consta în îndepărtarea mecanică a biofilmului și eliminarea factorilor locali care rețin placa bacteriană. Chiuretele, instrumentele sonice și ultrasonice, dar și pulverizarea pulberii de glicină s-au dovedit eficiente pentru îndepărtarea biofilmului.20 Se pare că utilizarea produselor antibacteriene locale sau a antibioterapiei sistemice are beneficii minime.21

Odată instituit tratamentului mucozitei periimplantare, se recomandă un protocol strict de dispensarizare în cadrul căruia se evaluează constant răspunsul la terapie (fig. 3, 4). Dacă rezultatele demonstrează persistența inflamației, se va reevalua designul restaurării implantare, precum și adaptarea marginală. Trebuie permanent avute în vedere atât accesabilitatea zonei pentru continuarea igienizării individuale, cât și posibilele resturi de ciment.

Periimplantita

Diagnosticarea periimplantitei (fig. 5, 6 ) este urmată de evaluarea implantului afectat, pentru a se stabili posibilitățile de tratament sau necesitatea îndepărtării implantului. Deși în majoritatea cazurilor, terapia non-invazivă nu este urmată de o vindecare completă, aceasta trebuie întotdeauna să preceadă procedurile chirurgicale, permițând totodată clinicianului evaluarea corectă a statusului de igienă individuală, precum și a răspunsului clinic la tratamentul conservativ.22

Principalul scop al tratamentului chirurgical al periimplantitei este decontaminarea suprafeței denudate a implantului. În acest scop, au fost descrise în literatura de specialitate variate protocoale, fără a fi însă dovedită superioritatea certă a unuia anume.23 Alegerea metodei chirurgicale (cu lambou, regenerativă sau rezectivă) este dictată de specificitățile cazului clinic, incluzând topografia implantului și configurația defectului periimplantar (fig. 7).24

În cadrul unei meta-analize recente, s-a observat o reducere cu 2-3 mm a adâncimilor de sondare periimplantare după etapa de tratament chirurgical.25 De asemenea, modificarea suprafeței implantare (implantoplastie) s-a dovedit mai eficientă comparativ cu abordarea singulară clasică cu lambou (fig 8). Suplimentar, protocolul regenerativ cu ajutorul grefelor osoase a determinat o creștere medie a nivelului osos de 2 mm, fiind însă contraindicat la pacienții fumători.

Deficiențele de țesuturi moi periimplantare

Pe parcursul dispensarizării pacientului, trebuie atent monitorizată și dimensiunea țesuturilor moi periimplantare. Lipsa de cheratinizare sau de volum a mucoasei gingivale din jurul implanturilor favorizează dezvoltarea bolilor periimplantare. Se consideră că o grosime a mucoasei keratinizate de minimum 2 mm asigură menținerea sănătății țesutului periimplantar, reducând totodată incidența complicațiilor.26 Augmentarea mucoasei periimpantare deficitare a demonstrat o îmbunătățire semnificativă a parametrilor de risc și reducerea adâncimii de sondare.27 În plus, procedura de augmentare micșorează riscul afectării periimplantare, mai ales în cazul pacienților inconsecvenți.28

Menținerea stării de integritate după tratamentul afecțiunilor periimplantare

După tratarea afecțiunilor periimplantare, este nevoie de conturarea unui protocol personalizat ce trebuie respectat cu stricteţe29 și care va considera gama completă a factorilor de risc individuali. Implanturile supuse în prealabil unor tratamente conservatoare sau chirurgicale vor fi examinate în cadrul fiecărei ședințe, pentru a confirma sau infirma sănătatea țesuturilor periimplantare. Un studiu recent a raportat cuantificarea eficienței terapiei periimplantare instituite, în majoritatea cazurilor, prin parametri clinici constanți și un nivel de țesut osos stabil.30 Defectele osoase inițiale și configurația defectuoasă a acestora (circular versus una sau două locații) sunt factorii de risc principali ce vor influența rata de succes pe termen lung a implanturilor, precum și supraviețuirea acestora.31

Lipsa dispensarizării și nerespectarea regulilor de igienă individuală a implanturilor după terapia periimplantară vor avea drept consecință avansarea pierderii osoase și rate crescute de eșec.29 În cazul paciențiilor inconsecvenți, incidența bolilor periimplantare este de până la șase ori mai ridicată, cu o încărcare bacteriană sporită.32 Rata dezvoltării afecțiunilor periimplantare în cazul acestor pacienți este de 30% față de 2.4% cât este apreciată pentru cei cooperanți, care efectuează două sau mai multe vizite de întreținere anual. Antecedentele de parodontită, severitatea afecțiunii și fumatul sunt factori care pot reduce rata de succes a menținerii implantului în timp.33

CONCLUZII

Protocoalele de întreținere, inclusiv gestionarea profesională a biofilmului și obiceiurile individuale de îngrijire orală, trebuie să cuprindă stabilirea, diagnosticarea și evaluarea clinică continuă a țesuturilor periimplantare, atât moi cât și dure, pentru a asigura un succes pe termen lung, centrat pe pacient.


Tabelul 1: Caracteristicile comparative ale bolilor periimplantare.
Tabelul 2: Recomandări terapeutice pe perioada de întreținere a implanturilor.
Fig. 1. Pacientul se prezintă cu o restaurare totală fixată prin înșurubare; se observă igiena orală deficitară.
Fig. 2. După îndepărtarea restaurării, se constată prezența plăcii bacteriene și a detritusurilor alimentare în jurul tuturor bonturilor existente; diagnostic de mucozită periimplantară.
Fig. 3. Se inițiază terapia conservatoare, se ajustează restaurarea pentru accesabilitatea igienizării individuale corecte.
Fig. 4. După patru săptămâni de tratament, aspectul țesuturilor periimplantare sănătoase.
Fig. 5. Se obiectivează pungi parodontale adânci, supurații și sângerări la sondare.
Fig. 6. Diagnostic de periimplantită, confirmat radiologic.
Fig. 7. Evaluarea defectului osos (acces cu lambou).
Fig. 8. Se practică osteotomia cu implantoplastie.

Referințe bibliografice:

1. Elani HW, Starr JR, DaSilva JD, Gallucci GO. Trends in dental implant use in the U.S., 1999-2016, and projections to 2026. J Dent Res. 2018;97(13):1424-1430.
2. Gaviria L, Salcido JP, Guda T, Ong JL. Current trends in dental implants. J Korean Assoc Oral Maxillofac Surg. 2014;40(2):50-60.
3. Renvert S, Persson GR, Pirih FQ, Camargo PM. Peri-implant health, peri-implant mucositis, and peri-implantitis: case definitions and diagnostic considerations. J Clin Periodontol. 2018;45 suppl 20:S278-S285.
4. Berglundh T, Abrahamsson I, Welander M, et al. Morphogenesis of the peri-implant mucosa: an experimental study in dogs. Clin Oral Implants Res. 2007;18(1):1-8.
5. Araujo MG, Lindhe J. Peri-implant health. J Periodontol. 2018;89 suppl 1:S249-S256.
6. Larjava H, Koivisto L, Hakkinen L, Heino J. Epithelial integrins with special reference to oral epithelia. J Dent Res. 2011;90(12):1367-1376.
7. Soadoun AP, Touati B. Soft tissue recession around implants: Is it still unavoidable? Part II. Pract Proced Aesthet Dent. 2007;19(2):81-87.
8. Tomasi C, Tessarolo F, Caola I, et al. Early healing of peri-implant mucosa in man. J Clin Periodontol. 2016;43(10):816-824.
9. Cortés-Acha B, Figueiredo R, Seminago R, et al. Microbiota analysis of biofilms on experimental abutments mimicking dental implants: an in vivo model. J Periodontol. 2017;88(10):1090-1104.
10. Heitz-Mayfield LJA, Salvi GE. Peri-implant mucositis. J Clin Periodontol. 2018;89 suppl 1:S257-S266.
11. Louropoulou A, Slot DE, Van der Weijden FA. Titanium surface alterations following the use of different mechanical instruments: a systematic review. Clin Oral Implants Res. 2012;23(6):643-658.
12. de Almeida Curylofo F, Araújo Barbosa L, Roselino AL, et al. Instrumentation of dental implants: a literature review. RSBO. 2013;10(1):82-88.
13. Lu H, He L, Zhao Y, Meng H. The effect of supragingival glycine air polishing on periodontitis during maintenance therapy: a randomized controlled trial. PeerJ. 2018;6:e4371. doi: 10.7717/peerj.4371.
14. Karr Yee Leung KE. Decontamination of rough implant surfaces in vitro using glycine powder air polishing [thesis]. Vancouver, Canada; The University of British Columbia; 2018. https://open.library.ubc.ca/cIRcle/collections/ubctheses/24/items/1.0370947. Accessed May 31, 2019.
15. Cobb CM, Daubert DM, Davis K, et al. Consensus conference findings on supragingival and subgingival air polishing. Compend Contin Educ Dent. 2017;38(2):e1-e4.
16. Petersilka G, Faggion CM Jr, Stratmann U, et al. Effect of glycine powder air-polishing on the gingiva. J Clin Periodontol. 2008;35(4):324-332.
17. Todescan S, Lavigne S, Kelekis-Cholakis A. Guidance for the mainten-ance care of dental implants: clinical review. J Can Dent Assoc. 2012;78:c107.
18. Berglundh T, Armitage G, Araujo MG, et al. Peri-implant diseases and conditions: consensus report of workgroup 4 of the 2017 World Workshop on the Classification of Periodontal and Peri-Implant Diseases and Conditions. J Clin Periodontol. 2018;45 suppl 20:S286-S291.
19. Renvert S, Giovannoli JL. Peri-implantitis. Paris, France: Quintessence Publishing; 2012.
20. Kelekis-Cholakis A, Rothney J. Maintenance of implant patients: a narrative review. Implant Dent. 2019;28(2):161-172.
21. Kelekis-Cholakis A, Atout R, Hamdan N, Tsourounakis I. Peri-Implant Complications: A Clinical Guide to Diagnosis and Treatment. Cham, Switzerland: Springer; 2018.
22. Renvert S, Quirynen M. Risk indicators for peri-implantitis. A narrative review. Clin Oral Implants Res. 2015;26 suppl 11:15-44.
23. Froum SJ, Dagba AS, Shi Y, et al. Successful surgical protocols in the treatment of peri-implantitis: a narrative review of the literature. Implant Dent. 2016;25(3):416-426.
24. Schwarz F, Sahm N, Schwarz K, Becker J. Impact of defect configuration on the clinical outcome following surgical regenerative therapy of peri-implantitis. J Clin Periodontol. 2010;37(5):449-455.
25. Chan HL, Lin GH, Suarez F, et al. Surgical management of peri-implantitis: a systematic review and meta-analysis of treatment outcomes. J Periodontol. 2014;85(8):1027-1041.
26. Jung RE, Heitz-Mayfield L, Schwarz F, Groups of the 2nd Osteology Foundation Consensus Meeting. Evidence-based knowledge on the aesthetics and maintenance of peri-implant soft tissues: Osteology Foundation Consensus Report Part 3-Aesthetics of peri-implant soft tissues. Clin Oral Implants Res. 2018;29 suppl 15:14-17.
27. Thoma DS, Naenni N, Figuero E, et al. Effects of soft tissue augmentation procedures on peri-implant health or disease: a systematic review and meta-analysis. Clin Oral Implants Res. 2018;29 suppl 15:32-49.
28. Monje A, Blasi G. Significance of keratinized mucosa/gingiva on peri-implant and adjacent periodontal conditions in erratic maintenance compliers. J Periodontol. 2019;90(5):445-453.
29. Ramanauskaite A, Tervonen T. The efficacy of supportive peri-implant therapies in preventing peri-implantitis and implant loss: a systematic review of the literature. J Oral Maxillofac Res. 2016;7(3):e12.
30. Roccuzzo M, Layton DM, Roccuzzo A, Heitz-Mayfield LJ. Clinical outcomes of peri-implantitis treatment and supportive care: a systematic review. Clin Oral Implants Res. 2018;29 suppl 16:331-350.
31. Serino G, Turri A, Lang NP. Maintenance therapy in patients following the surgical treatment of peri-implantitis: a 5-year follow-up study. Clin Oral Implants Res. 2015;26(8):950-956.
32. Costa FO, Takenaka-Martinez S, Cota LO, et al. Peri-implant disease in subjects with and without preventive maintenance: a 5-year follow-up. J Clin Periodontol. 2012;39(2):173-181.
33. Monje A, Wang HL, Nart J. Association of preventive maintenance therapy compliance and peri-implant diseases: a cross-sectional study. J Periodontol. 2017;88(10):1030-1041.

 

Articole Similare